Ca român, nu ajungi la vârsta de 54 de ani fără a te convinge că țara în care trăiești are multe și mari probleme și că ”în Vest e mai bine”.
Ceea ce m-a surprins însă, chiar și după cei 54 de ani de viață petrecuți aici, a fost să descopăr că lacunele noastre ca națiune privind dezvoltarea să fie egalate de cele pe planul omeniei.
Mă refer aici în speță la instituțiile publice, care își scuză serviciile deficitare invocând lipsa fondurilor, dar nu au pe cine să dea vina pentru lipsa lor totală a abilităților de relaționare umană, atât de importante în lucrul cu oameni care apelează la ei pentru asistență – mai importante, poate, chiar decât ultimul tip de aparatură și software.
Am decis să radiografiez ceea ce reprezintă (sau ar trebui să reprezinte) sistemul medical, prin prisma unui accident vascular trăit în două țări ale Uniunii Europene. Prima țară este Anglia anului 2011, mai precis un oraș englezesc numit Southampton care la acea vreme număra circa 237,000 de locuitori. Experiența accidentului vascular în acest prim caz îi aparține socrului meu la vârsta de 93 de ani.
Cea de-a doua țară UE, după cum probabil puteți intui, este România, acolo unde anul acesta mama mea în vârstă de 83 de ani a suferit un accident vascular, ultima dintr-o lungă serie de afecțiuni îndurate de-a lungul vieții. Pentru a avea contextul complet, locuim în Bacău – un oraș de aproximativ 200,000 de suflete unde s-au petrecut și evenimentele descrise în cele ce urmează.
Partea I: AMBULANȚA
Anglia, primul AVC
Sun la numărul unic de urgenţă, 999.
Operatorul vorbeşte calm şi încearcă să mă ţină şi pe mine în aceeaşi notă. Îi spun adresa şi că este vorba despre un accident vascular. ”- În ce poziţie este persoana?” ”- Culcată pe jos”, răspund. ”Puneţi-i o pernă sub cap”, urmează sfatul. Deşi diagnosticul meu este accident vascular cerebral, operatorul vrea se asigure şi îmi pune întrebările de rutină pentru situații ca aceasta. ”- Cum s-a întâmplat?””A căzut din picioare.””- Întrebati-l cum îl cheamă.” Niciun răspuns. Vocea continuă:”- Rugaţi-l să ridice o mână.” Nicio reacţie. ”- O ambulanţă este aproape de locuinţa dumneavoastră. Vă rugăm să încuiaţi câinii într-o cameră, astfel încât echipajul ambulanţei să fie în siguranţă”, mă roagă operatorul. Pe punctul de a răspunde că nu am câini, aud soneria. În total, au trecut 7 minute de când am format 999.
Închid telefonul şi discut acum cu echipajul ambulanţei format din doi paramedici. Menţionez că bolnavul se află la etaj. Aceștia urcă la bolnav echipaţi cu un scaun pliabil şi ajustabil. Îl consultă rapid, ținând cont de datele transmise de mine prin telefon şi confirmă accidentul vascular. Aşază pacientul cu grijă şi profesionalism pe scaun, îl coboară pe scări şi în câteva minute, suntem în drum spre spital. Nici n-am apucat să-mi anunț soțul de ce s-a întâmplat.
România, “las’ că merge și așa”
Sun la 112. ”- Ce urgenţă aveţi?” ”- Am nevoie de o salvare, este vorba despre un accident vascular.” ”- De unde sunteţi?” ”- Din Bacău”, dau adresa. O altă voce preia ștafeta la celălalt capăt al firului: ”- Ce urgenţă aveţi?” ”- Accident vascular.” ”- Câţi ani are pesoana?” ”- 83. Nu mai vorbeşte, nu reacţionează.” Ceasul arată 09:50.
”Nu avem maşină, mai aşteptaţi şi între timp chemaţi nişte vecini să vă ajute să căraţi bolnavul la Salvare.” Îi răspund că toţi vecinii sunt pensionari şi nu am pe cine să chem, deci să vină cu echipajul SMURD. Îmi închide.
Mi-am învățat lecția după ultimul AVC al mamei, când eu şi soțul am cărat-o în pătură de la mijloc în timpul ce echipajul ambulanţei s-a poziționat la cap şi la picioare, unde greutatea era mai mică. Durerile de spate rezultate din acest episod ne-au ținut două săptămâni.
Trec 10 minute şi sun iar, întrucât starea mamei devenise comatoasă. Reiau dialogul cu aceeași operatoarea de la ambulanţă, iritată că revin cu telefon deși mi-a spus că nu sunt maşini.
Eu insist că e vorba despre un accident vascular şi că ar trebui să aibă prioritate. Mai aşteptaţi, îmi spune înainte să-mi închidă telefonul. S-a făcut 10:10.
Încerc să îmi amintesc indicațiile operatorului din Anglia de acum șapte ani și mă străduiesc să îi ofer mamei un minimum de confort cât așteptăm.
Cele 7 minute obligatorii în care ambulanţa trebuie să ajungă la o urgenţă s-au dus de mult.
În cele din urmă apare un echipaj – doi bărbaţi dintre care unul e şoferul. Locuim la bloc, etajul 3. Urcă la noi și se uită la mama zăcând pe o banchetă, fără să se apropie.
”Nu aveţi vreun vecin să ne ajute?” Spun că nu avem şi că am cerut echipaj SMURD exact pentru asta. Unul din ei coboară la maşină să aducă pătura. Cel rămas sună la dispecer şi îi spune situaţia. I se recomandă să sune la SMURD, același lucru cerut de mine cu în urmă cu o jumătate de oră.
Așteptăm încă 5 minute până apar pompierii. Celălalt bărbat de la ambulanţă nu s-a întors, îl cheamă colegul prin telefon. Mi se spune să scot masa din cameră. Apare si al doilea bărbat de la ambulanţă. Mama este întinsă pe pătură direct pe podeaua rece din gresie. De bucurie că în sfârşit pornim spre spital, nu zic nimic. Ceasul arată10:50. O oră de aşteptări şi frustrări.
În partea a II-a vă voi împărtăși experienţa de la Unitatea de Primiri Urgenţe din cele două țări.
Dana Munteanu McAllister
