Unitatea de Primiri Urgenţe

Anglia, rapid şi la obiect

Am ajuns la Emergency – Urgenţe. O sala mare, cu multe paturi separate prin perdele, care se trag în jurul  fiecărui pat. În mijlocul încăperii, biroul medicilor, care preiau cazurile pe rând.

Socrul meu şi-a revenit puţin, probabil că, în salvare i-au făcut ceva tartament. Este dus  la Computerul  Tomograf şi se confirmă accidentul vascular.

În tot acest timp, eu şi soţul meu putem sta cu bolnavul, putem să vedem ce i se face şi cum e tratat, fără griji şi stres adăugat faptului că cineva drag este bolnav.

În scurt timp este mutat în salon, unde începe imediat tratamentul. A doua zi ne-a întâmpinat cu zâmbetul pe buze, vorbind aproape normal. Plictisitor de simplu şi eficient.

 

România, UPU- locul unde gardienii fac legea

Am ajuns la Unitatea de Primire Urgenţe înaintea ambulanţei. Apare şi echipajul cu bolnava, încă în stare confuză. Mă apropii de targă, o mângâi şi îi spun că va fi bine, că în sfârşit, suntem la spital.

Dau să intru în sala de consultaţii, dar mă opreşte gardianul: „ O să vă cheme doctorul dacă este nevoie!” 

Degeaba încerc să-i  explic faptul că este vorba despre o persoană cu handicap grav şi sunt însoţitorul ei. El ştie mai bine, el îşi face meseria, de aia e plătit.

Aşa că aştept. Şi aştept… 

Ambulanţierii pleacă . Pe traseu se intersectează cu  un alt echipaj. După aparenţe şi ei aduc tot un bolnav cu accident vascular. Schimbă impresii. „Al nostru e varză , nu apucă mult”. Cât respect şi profesionalism…

Prin uşa care se deschide, o zăresc pe mama tot pe targă, tot în hol.

În sala de aşteptare vin doi rromi, care aduc o tânără ce acuză dureri de spate. Vociferează şi ameninţă că dacă nu e consultată imediat, vor face scandal. Gardianul mieros îi asigură că va fi consultată căt se poate de repede. Aşa şi este. După vreo 20 de minute, aflăm că fata e bine.

Forţez nota şi cer  să intru să văd ce face mama. E în sala de consultaţie şi mi se spune că acum aşteaptă medicul neurolog. E cât de cât conştientă, dar nu vorbeşte. Ies şi aştept pe hol.

Pe la ora 3 pm , infirmierii o duc la CT. După ceva timp, o aduc înapoi. Iar aşteptăm. De data asta , rezultatul.

Sunt chemată în salon de către o asistentă. Dau să vorbesc cu medicul specialist, dar mă ia în primire doctorul de gardă. „ Vorbeşte cu mine mai întâi”, se răsteşte la mine.

Medicul neurolog mă salvează înainte să fiu aruncată din salon şi îi spune că m-a chemat şi vrea să mă pună la curent cu noutăţile. Stupoare… „Pe CT nu apare nici o leziune nouă, deci nu are accident vascular”, mă anunţă medicul specialist.

Insist că starea pacientei nu este nici pe departe cea de dinainte de a chema salvarea şi ameninţ că nu o iau acasa.

Mama se loveşte cu mâna peste şold. Nu poate vorbi , dar vrea să îmi arate ceva. Nu înţeleg, o întreb dacă o doare ceva. Îmi arată în continuare şoldul . O pipăi pe şold şi picior. Este udă,  nu de transpiraţie. Îmi dau seama că este urină după miros şi balta de pe saltea. O zi întreagă în serviciul de urgenţă, nu s-a găndit nimeni că un bolnav are nevoie să meargă la toaletă sau măcar să îi pună o sondă pentru confortul şi comoditatea tuturor. Le atrag atenţia că e udă şi o asistentă dă să îi pună o sondă.  Atunci medicul specialist acceptă internarea. Lasa-ţi că o schimbă sus pe salon. Şi astfel, pe la ora 5 după amiaza pornim spre etajul  trei , unde urmează să fie internată.

Internată în salonul medicului  al cărei pacientă mai fusese cu un an în urmă. Pentru că medicul în salonul căruia este internată, nu vine până a doua zi, mama nu primeşte prea mult tratament. Cel puţin e în spital , sub supraveghere…

A doua zi, când este consultată, se confirma accidentul vascular.

Dana Munteanu McAllister

Suntem în spital în ambele cazuri. Urmează, în partea a 3-a, experienţele întâlnirii cu medicii, asistentele şi infirmierii cu bolnavii şi  însoţitorii bolnavilor. Şi peste toate astea, experienţa condiţiilor şi a echipamentelor medicale.